Mult in ultima vreme am auzit in jurul meu oameni care se plangeau deschis ca nu au incredere in sine. Oameni care au ajuns la acel moment “a-ha” in care au constientizat ca ceea ce lipseste pentru a face lucrurile sa se intample nu este vointa, nu este ambitia, nu este indolenta, este pur si simplu increderea in sine, o bine-meritata stima de sine.
Aceasta e prima categorie de oameni, pot fi oameni buni, de altfel, demni si integri, dar care n-au curaj sa isi puna mintea, sufletul si propria viata la incercare. Si, pentru ca au realizat acest lucru, au inceput sa investeasca in ei, sa se inconjoare de alti oameni pozitivi, de la care sa invete si sa-si insuseasca noi atitudini fata de viata si chiar noi stiluri de viata. Personal, ii apreciez enorm pe acesti oameni, ei stau sub semnul si egida evolutiei si a progresului. Demonstreaza ca orice om nu este nimic pana nu “creste”. Ritmul biologic ne ajuta sa crestem de la copil la adult si aceasta evolutie este parca invers proportionala cu parcursul sinelui, cumva o involutie naturala a sinelui. Pentru acest lucru ii admir pe acesti oameni! Pentru ca se lupta sa mentina un ritm de crescendo al sinelui.
Exista apoi o a doua categorie de oameni si, cu siguranta, i-ati cunoscut si pe acestia, cei care au prea multa incredere in sine. Nu ma indoiesc ca vi-au atras atentia si ei: vorbesc mult, adora sa iasa in evidenta, le face placere sa fie castigatori intr-un debate verbal si chiar se incranceneaza sa aiba mai mereu dreptate, nu suporta sa li se spuna ce sa faca sau cum stau lucrurile, ii desconsidera pe ceilalti doar pentru ca nu se ridica la standardele lor (nu neaparat standardele corecte), nu accepta sfaturi, in schimb dau mereu sfaturi, diplomatia nu ii caracterizeaza si, de fapt, stiti care este cea mai evidenta si reflectorizanta trasatura a lor: nu le pasa de ceilalti! Si cu siguranta daca ar fi sa citeasca acest lucru li s-ar parea “o mare prostie“.
Si exista a treia categorie de oameni, oameni carora le pasa de ceilalti. Si le pasa de ceilalti pentru ca increderea in sine este pentru ei o valoare , pentru ca sunt deschisi la a invata sau sunt “teachable”, asa cum spun atat de fain americanii, pentru ca nu isi sunt prea suficienti lor insisi, pentru ca sunt de acord ca “Unu este un numar prea mic pentru a atinge maretia” (John Maxwell) si pentru ca ii caracterizeaza modestia. Am fost intrebata la un moment dat ce anume ma face sa port respect cuiva. Si am proiectat in mintea mea exact acea persoana pe care o respect cu toata fiinta mea. Si unul a fost raspunsul: modestia.
Ce altceva e modestia daca nu starea aceea perfecta in care nu iti lipseste nici increderea in sine si nici nu te folosesti de ea pentru a-ti alimenta egoul?! Chiar daca … tentatia e mare…
Ce altceva e modestia daca nu un zambet relaxat, o deschidere catre a primi si a trasmite, o stare de liniste si bine … tu cu tine insuti?!
De la 1 la 10, tu cat de modest esti?