Probabil ca unul dintre cele mai grele, dar in egala masura, eliberatoare, lucruri din lumea aceasta este sa ierti. Nu sa poti sa ierti, nu sa stii sa ierti, ci sa chiar ierti. Nu cred sa fie pui de om care sa nu fi fost dezamagit, suparat, indignat de o tradare cel putin o data in viata si sa nu fi ajuns sa gandeasca macar si in trecere “N-o sa te iert niciodata!”.
Nimic mai autentic, nimic mai comun … Se rup relatii, se nasc uri, se isca neintelegeri. Dar ce mai crunt decat atunci cand iti spui “Nu MI-o voi ierta niciodata”.
Cand rupi relatia cu tine, ai daramat un univers, universal tau…
Cand nasti ura: bucatica din tine, te-ai condamnat la nefericire …
Cand isti conflict cu tine insuti, ai renuntat la intregul din tine…
Ca nu-i putem ierta pe altii e una! Eh, asa e viata … “frumoasa”! Dar cu noi insine ce Doamne avem?! De ce ne vine atat de greu sa ne dam voie sa gresim? Ni se spune ca suntem egoisti, ceea ce inseamna ca ar trebui sa ne dam voie sa facem orice. Si totusi, nu ne acceptam greselile. De ce acest egoism nu este egal cu iubirea de sine?! De acord ca nu este? Daca ne-am iubi atat de mult pe noi insine, nu ne-am pedepsi invaluindu-ne cu tristetea ne-iertarii de sine. Suntem oameni si sortiti esecului tot asa cum suntem sortiti succesului. Cata vreme alegem sa si gresim, mai avem o sansa sa evoluam de la omida la future. Sa nu ne mai taram si sa prindem aripi.
Tu ce vrei sa fii cand vei fi “mare”? Omida sau future?